Vestea buna

aici

Prolog – În care Olga își pune sare pe coadă și iese din lumea ei. Mântuită de un dușman tradițional

Mă căţărasem pe gardul îmblănit de iedera deasă a verii. Mă mânca înfiorător în ureche, dar îi promisesem Motanului că nu mai fac gesturi intime în public. Aşa că trebuia să mă abţin şi să nu mă scarpin, deşi Motanul era mai mult absent. Mai mult ca sigur că nu se ascundea în vreun boschet ca să mă spioneze. Din casa de cărămidă autentică auzeam vocea stăpânei: “Olga, nu ştiu cum aş putea trăi fără tine!” Olga sunt eu, o pisică obişnuită de tomberon, cu nume şi statut de persoană bipedă. Şi mă infurie vocea ei de clopot spart, şi legătura asta bolnavă, oare ea nu vede că eu sunt un biet animal, iar ea o biată femeie? De-asta am şi învăţat limba oamenilor, ca să mă concentrez o dată şi să-i spun verde în faţă: “Femeie, dacă mă dispuţi, dacă mă ţii cu forţa, o să mă pierzi”. Ajunsesem să-l înţeleg pe Motan şi alergăturile lui disperate pe acoperişuri, lipsa stăpânului, libertatea lui cu scaieţi pe spinare şi cu şuturi în fund de la animal-haters; eu una nu puteam însă renunţa la farfuriile cu ficăţei de pui şi la mângâierile sub barbă şi pe burtică pe care mi le administra cu conştiinciozitate stăpâna mea.

Cu toate acestea…

M-am luat ţopăind după o viespe – de nerecunoscut, eu, care de obicei nu alerg după insecte cu potenţial veninos! – iar vântul a purtat zburătoarea parcă împotriva voinţei ei de înaripată zumzăitoare peste străzi şi străzi, printre case şi grădini colorate. A dus-o departe de casa mea, de femeia mea cu alintări, de curtea mea şi de gardul meu şi de urmele pernuţelor mele printre straturile de flori.

Îmi compusesem în minte o melodie (ştiţi, pisicile văd notele muzicale de-adevăratelea, noi, cele din specia noastra, suntem extrem de muzicale). Pentru că sunt şi poetă, i-am inventat şi nişte versuri. “I’m not the girl next door, I’m just the bitch on the street”. Şi m-a pufnit râsul pentru dualitatea cuvântului “bitch”. Şi pentru faptul că mi-am dorit aşa de mult să învăţ limba oamenilor, încât m-am pus la punct şi cu câteva dialecte. E drept, cântecul părea copiat de undeva, iar cuvintele nu erau nici ele cine stie ce şi, nemulţumită de mine, am scăpat din vedere viespea. Oricum nu m-aş fi atins de ea! Ducă-se cu Dumnezeul înţepătoarelor! Boticul meu a fost creat pentru cauze mai bune, nu ca să se umfle cât ficatul Motanului când îl fugăresc câinii pe uliţe.

Pe Motan nu-l mai văzusem de vreo trei săptămâni, iar trei săptămâni în timp pisicesc înseamnă foarte mult. Se poate întâmpla orice în acest răstimp, maşini care gonesc, canale deschise, subsoluri primejdioase, mâţe nou-venite şi cu coada pe sus… Literalmente cu coada pe sus. Eu, nici dacă vreau, nu pot s-o ridic pe-a mea, e lungă, stufoasă, probabil moştenire de la vreun cotoi de rasă care a trecut din punct de vedere genetic pe lângă maică-mea.

Am ajuns într-o intersecţie pietruită exact când o briză mi-a înfiorat fiecare fir de păr de pe spinare. Umbra mi se proiecta ciudat în spate şi parcă îmi simţeam urechile cum se lăbărţează pe asfalt, urechile mele şi aşa caraghios de lungi, de care nimeni nu uita să râdă, mai cu duioşie, mai cu răutate. Şi mi s-a facut aşa o ciudă pe ele, urechile mele de măgar pitic sau de iepure disperat! O ciudă încât mi-au dat şi lacrimile, acolo, pe caldarâm, dorindu-mi să pot mânui iute o foarfecă, să le ciuntesc pe vecie, să devin un Scottish Fold împăiat, să nu mai aud, dar în schimb să par şi eu o creatură cât de cât acceptabilă.

Şi atunci m-am hotărât să mă evapor. Să dispar de acolo, din intersecţie, dar mai ales să dispar din viaţa mea. Acum, ştiu până şi eu că ar putea fi un lucru destul de complicat, pentru că este binecunoscut faptul că orice pisică are nouă vieţi şi eu nu-mi dau seama din care dintre ele ar trebui să-mi iau tălpăşiţa. Ah, dacă aş avea un program la îndemână, să citesc Dumnezeului pe el care viaţa e la rând şi ce aşteaptă ea de la mine!

“Beleşte ochii!”, am auzit un strigăt hămăit din spatele meu. Am încercat să mă revolt aşa, din toţi plămânii mei antrenaţi, ce expresie mai e şi asta, să te adresezi cuiva pe care nici nu l-ai pomenit vreodată într-un limbaj atât de josnic. Pe lângă asta, în general vorbind, consider că ochii mei sunt deja căscaţi suficient de larg de la Mama Natura. Când m-am întors cu gândul categoric să mă înfig puţin în capul mojicului şi să-i arăt că nu-mi ascut degeaba ghearele pe fotolii, am constatat că mă abordase o şarlă maidaneză. Ador şarlele maidaneze şi am învăţat că trebuie tratate cu o foarte mare nesimţire, pentru că nu au curaj nici cât o nucă şi nici creierul cu mult mai impunător decât acelaşi obiect.

“Şi, mă rog ţie, pentru care motiv?”, i-am răspuns mustăciosului răguşit, suindu-mă totuşi, ca măsură de prevedere, pe spătarul unei bănci scorojite din staţia de autobuz.

“Vezi, afurisito, că pe aici circulă hingherii. Şi oricât mi-aş dori să vă văd tot neamul manşoane şi căciuliţe pentru copii, cred că mătura aia pe care o porţi în loc de coadă poate avea alte întrebuinţări”.

“Serios? Cum ar fi?”

“Poţi să pescuieşti cu ea, fraiero. Şi apoi să-ţi faci rezervă de peşte în urechile alea disproporţionate!”, zise vagabondul şi izbucni într-un râs maliţios. În acest timp, eu calculam distanţa şi viteza necesare pentru a face un salt eficient de pe bancă şi a-i scoate un ochi, ba chiar, cu puţin noroc şi măiestrie îndelung cultivată, pe amândoi.

Pe hotelul ambulant de capuşe îl chema Top. “Top, câine, poate nu observi că am medalion la gât. Pe el scrie numele meu şi tocmai de-aia, cu sau fără coada mea, nu o să ajung la hingheri. Tu ai în schimb grijă prin ce tufiş te prinde somnul, să nu te ia cumva cineva pe sus şi să ajungi direct pe masa vreunui asiatic, drept gustare de după-amiază”.

Prezentările fuseseră făcute. Gheaţa se spărsese natural, cu nemerniciile care se spun de obicei, după un cod vechi de când lumea al politeţii între javre şi mâţe. Nu-mi rămânea decât să-l întreb pe acest propovăduitor de înţelepciune adunată de pe stradă un singur lucru.

“Top, câine, tu dacă ai vrea să pleci, măcar un timp, unde te-ai duce?” Şi Top, după ce m-a adulmecat cu nările lărgite, s-a înălţat către urechea mea stângă şi mi-a şoptit ceva, preţ de câteva secunde, cu aerul unui oracol degradat care împărtăşeşte secretul pierdut al unei comori care lui i-a rămas indiferentă. Sau pe care deja a găsit-o şi nu-l deranjează s-o împărtăşească.

Apoi s-a îndepărtat milog, cu un aer de copil al străzii căruia nu-i pasă foarte tare dacă îşi târăşte labele prin praf sau le aşază regal pe o canapea mătăsoasă. Top, câinele, în ciuda faptului că, după aspect, avusese parvoviroză când fusese doar un căţel, nu era prost deloc!

Publicitate